Transilvania Jazz Festival sau despre jazz ca fashion (sub management cultural european)

Iniţial post-ul ăsta a fost doar "in my mind", ca să citez din clasici. Apoi, văzînd că nu sînt singurul cu ideile respective, am decis să-l pun în cuvinte. Aşa că, here goes nothing...
În primul rînd, vocea Teodorei Enache a sunat mult mai bine la Gărîna, anul asta. Probabil pentru că acolo era răcoare iar joi seara, în Casa Studenţilor te topeai de cald. Nu ştiu cine a avut geniala idee de a porni caloriferele din sală, doar valul de frig nu ajunsese încă nici măcar la nemţi. Şi nu numai asta, dar întreaga atmosferă era cumva apăsătoare, probabil impusă de cei care plătiseră 70 de lei ca să vadă spectacolul. Dar ajungem şi la preţul biletului. Aproape că am cedat nervos după primele 20 de secunde din My Funny Valentine, cea mai frumoasă bucată din jazz, torturată implacabil de Teodora Enache, alături de un Billy Cobham nefolosit, aşa că am părăsit cîmpul de luptă cu speranţa unui Johnny Răducanu acceptabil pentru a doua zi.
Şi a fost în regulă. Adică, suficient de decent cît să nu aduc aminte acum de petele negre ale artistului. No pun intended! Orişicît, Răducanu a sunat corect şi a dat vina pe pianul la care presta ori de cîte ori ceva nu suna bine.
Doamna/domnisoara director de festival ne serveşte într-un număr special de Zile şi Nopţi aceeaşi poveste penibil-melodramatică reîncălzită de pe liternet.ro despre cum s-a născut Transilvania Jazz Festival tocmai la Bucureşti!!!
Organizatorii au dat dovadă de inconştienţă şi în cazul preţului biletelor, cu menţiunea că cei 10 lei pe care i-au plătit studenţii pentru un bilet reprezentau un preţ decent. Noroc că încă mai arăt a student. Dar 70 de lei pentru Teodora Enache&Billy Cobham sau 50 de lei pentru Johnny Răducanu mi se par nişte preţuri de prost gust. Nu că nu aş vrea să susţin financiar artiştii, doar am multe păcate de spălat din punctul ăsta de vedere, dar, şi o să-mi scuzaţi comparaţia repetată cu Gărîna, acolo am plătit 80 de lei pentru 3 nopţi de jazz şi o seara cu Garbarek. Nu îmi pot da seama care a fost rolul sponsorilor în acest festival, vreo 50 la număr, dacă s-a ajuns taman la preţurile acestea. Ca să nu mai vorbim de jam-session-uri la care trebuia să plăteşti încă vreo 20 de lei rezervarea mesei şi erai oligat să consumi încă de atîta. Cei de la Music Pub, care au plătit 1.000 de euro pentru a organiza un jam-session au vîndut numai 12 astfel de bilete de 20 de lei. Şi nici nu au apărut pe afiş. Mulţumiţi? Pentru cel/cea care s-a gîndit că italienii şi arabii din Diesel au nevoie de seri de jazz, mult succes mai departe în implementarea managementului cultural de tip dîmboviţean în oraşul de pe Someş. Sincer să fiu, nu ştiu ce artist ar putea să cînte acolo, ca să consider acceptabilă ideea de a călca într-un loc atît de infect. So, sue me! Si afişele pentru jam-session-uri, pe care scria mare BILLY COBHAM deasupra unor mîini cîntînd la pian cine le-a conceput?

Să nu ai tu un loc de unde să cumperi o apă, o bere, o măslină, mai ales după ce ieşeai cu gîtul uscat din toropeala sălii mi se pare de asemenea, inadmisibil. În plus, nu îmi pot imagina cui naiba ar fi stricat o vînzare buna, la numărul de bilete vîndute. Mai ales că era un sponsor din domeniul berii: Pilsner Urquell. Oamenii ăştia au făcut o chestie pe care n-am mai văzut-o de pe la mijlocul anilor '90 şi nu o mai credeam posibilă în România. Deşi... În fine, neavînd un banner sau ceva de genul ăsta, au ales ca modalitate de promovare a numelui montarea a 2 frigidere cu numele berii pe scenă. Nici măcar nu erau legate la curent, bineînţeles - zgomotul, şi am îndoieli serioase că înăuntru s-ar fi aflat vreo sticlă de bere. Pentru artişti dacă nu pentru public.
În cele din urmă, sonorizarea. Degeaba ai un mixer cît un teren de fotbal dacă nu te pricepi să apeşi sau să învîrţi butoanele. Şi gata!
Concluzia mea este că nu a meritat drumul de Cluj. Transilvania Jazz Festival 2007 a fost, cel puţin în bucata mică pe care am urmărit-o, doar o şuşă, organizată fără nici o urmă de respect faţă de ascultătorul de jazz, cu singurul scop de a scoate un profit cît mai mare. Singura speranţă pentru anul ăsta mai e Timişoara Jazz Festival, organizat în jur de 1 decembrie de Fundaţia Jazz Banat.