indiescutable 0.3 (the way things are)

Ultima săptămînă am hălăduit prin Bucureşti aşa că am ramas putin în urmă cu scrisul, dar si cu altele. Voi recupera în weekend. Oricum, pauza a fost bună şi necesară pentru a îmi face o idee cît de mică despre ceea ce vreau de la blog-ul ăsta. M-am gîndit că voi continua trecerea în revistă a numelor care merită atenţie de pe scena indie mondială ca să existe o bază de discuţie clară (oricît de mult m-aş feri, la un moment dat va trebui să mă ocup şi de sectorul mioritic al acestei scene), plus evenimentele mult prea importante ca să fie trecute cu vederea. Apoi vom face trecerea la 1.0, în momentul în care domeniul indiescutable.ro va intra în proprietatea subsemnatului şi vom concepe un alt plan, despre un blog care să includă mai mult noutăţi şi cronici de album.
Drept care s-a încheiat prezentul proces verbal....

Albatross

Un cîntec mult prea elegant pentru a conţine vreo referinţă la Monty Python şi un nume de formaţie care te poate duce cu gîndul la hardcore - Early Day Miners. Trupa îşi are rădăcinile în Indiana (Indieana?) şi practică o muzică parcă făcută pentru a accentua starea de spirit în care te afli în momentul audiţiei. Nu te trimite nicăieri, doar te întoarce în mod repetat asupra ta, iar dacă asta are rolul de a vindeca răni sufleteşti, cu atît mai bine. Iar muzicuţa din piesa care dă titlul şi acestui post este perfectă pentru acompaniamentul unui road-movie.
Early Day Miners reprezintă în esenţă munca lui Daniel Burton, creierul din spatele mai multor formaţii şi proiecte din mid-west, la care se adaugă prin rotaţie o gaşcă de prieteni, atît pentru înregistrări, cît şi pentru prestaţiile live, ceea ce aduce multe elemente noi de la un album la altul.
Întreaga muzică, profund inspirată din imagistică, a formaţiei are o căldură sufletească, ce te duce cu gîndul la spaţii deschise, eventual americane, dar şi un sentiment de renunţare melancolică, vizibil mai ales în interpretarea vocală. Deşi este o muzică într-un fel fericită, nu e nici pe departe o muzică pentru oameni fericiţi, mai mult, nici măcar pentru cei care se aşteaptă la elemente de folk/country specific mid-western. Orişicît, muzicuţa poate avea şi alte roluri într-o melodie şi mulţi ignoră asta de pe la Bob Dylan încoace.

Şi, dacă mai era nevoie, label-ul sub care îşi scot albumele Early Day Miners se numeşte Secretly Canadian :-D
Discografie:
Placer Found (2000)
Stateless EP (2002)
Let Us Garlands Bring (2002)
Jefferson At Rest (2003)
All Harm Ends Here (2005)
Offshore (2006)

wiki
myspace

The Ducks Are Just Sleeping

O însemnare scurtă, nu pentru că tipul nu ar merita mai mult sau că aş fi eu grăbit, ci pentru că Aaron Martin a scos un singur album pînă acum (următorul, intitulat River Water, e programat să apară la începutul lui 2008) şi asta nu e niciodată deajuns pentru o impresie corectă şi de durată. Tot ce poate fi spus este că violoncelul lui Aaron Martin sună superb pe Almond, iar sample-urile se potrivesc de minune în creearea unei atmosfere minimaliste şi repetitive, dar care îţi rămîne în urechi multă vreme după ce ai terminat de ascultat întregul album.
Ceea ce este de admirat la Aaron, e dorinţa de a face muzică, indiferent peste cîte piedici ar trebui să treacă (locuieşte şi înregistrează la ultimul etaj al unui azil pentru veteranii din Vietnam, de exemplu), şi o face foarte bine şi cu poftă. Pentru cineva care a dorit să înveţe să cînte la violoncel după ce a ascultat S&M de la Metallica, Aaron este incredibil de apropiat de sunetele calde. Şi o face extrem de bine, cîntînd la toate instrumentele auzite pe album.
Cuvîntul cheie care poate defini albumul este intimitate, aşa că dacă asta e ceea ce căutaţi, încercaţi-l.

myspace

Through Wounds We Soon Will Stitch

Ca să fac mai uşoară trecerea de la experienţa neplăcută cu Transilvania Jazz Festival la prima zi oficială de muncă a unei noi săptămîni, am ales o trupă americană care se situează undeva, în punctul cel mai înalt al unei căltorii imaginare de la Godspeed You! Black Emperor la Joy Division, făcîndu-i o vizită şi lui Peter Gabriel. A Whisper in the Noise vin din Minesota şi reprezintă cel mai recent proiect rock/ambiental al compozitorului şi multi-instrumentistului West Thordson.
Aşa cum sugerează extrem de bine şi numele, A Whisper in the Noise fac o muzică melancolică şi tristă, atmosfera întunecată fiind foarte bine punctată de partea instrumentală unică şi eficientă mai ales în prestaţiile live. "Art-rock"? Din punctul meu de vedere, oamenii pot să îşi numească muzică pe care o fac cum le vine mai bine la îndemînă, atîta vreme cît produsul este ascultabil. Nu neapăratvandabil!
Cei şase membrii ai formaţiei interpretează perfect o muzică minimalistă dar extrem de intensă, iar inserţiile vocale cu teme ce variază de la introvertire pînă la sensul vieţii şi aportul insrumentelor clasice nu fac decît să creeze o atmosferă propice meditaţiei de orice fel.
Am fost foarte impresionat de As the Bluebird Sings, al doilea album al formaţiei, locul unde chitara abia ciupită şi vocea aproape şoptită a lui Wet se îmbină perfect într-o călătorie prin decorurile eu-lui interior.
S-ar putea să-i fi auzit pe coloana sonoră a filmului Lady in the Water al lui M. Night Shyamalan (da, şi eu m-am minunat căt de prost poate să fie filmul, venit totuşi de la tipul care a făcut şi The Village, Signs sau The Sixth Sense), unde propuneau lumii propria variantă la The Times They Are A-Changing. Pe de altă parte, A Tale of 2 Doves pare a fi fost compusă de Danny Elfman şi s-ar fi potrivit pe coloana sonoră de la Corpse Bride. Enjoy!


Rolling, across the sands
hiding the blood, in history
by those who won
as the blue bird sings
pure deeds are spent
and the chalk man frins
as we forget
I had a dream
that we could see
something farther than we now see
as a child would dream
before consuming everything
on the course to hell

La ora actuală, A Whisper in the Noise se pregătesc pentru lansarea oficială a celui mai nou album, produs de vechiul prieten Steve Albini, Dry Land. Despre acesta se spune că este cel mai complex rezultat al muncii formaţiei de pînă acum, ducînd-o în punctul în care ar pute deveni main-stream. Mai vedem...
Discografie:
Through the Ides of March (2003)
2D (2004)
As the Bluebird Sings (2006)
Dry Land (2007)

myspace
wiki

Transilvania Jazz Festival sau despre jazz ca fashion (sub management cultural european)

Iniţial post-ul ăsta a fost doar "in my mind", ca să citez din clasici. Apoi, văzînd că nu sînt singurul cu ideile respective, am decis să-l pun în cuvinte. Aşa că, here goes nothing...
În primul rînd, vocea Teodorei Enache a sunat mult mai bine la Gărîna, anul asta. Probabil pentru că acolo era răcoare iar joi seara, în Casa Studenţilor te topeai de cald. Nu ştiu cine a avut geniala idee de a porni caloriferele din sală, doar valul de frig nu ajunsese încă nici măcar la nemţi. Şi nu numai asta, dar întreaga atmosferă era cumva apăsătoare, probabil impusă de cei care plătiseră 70 de lei ca să vadă spectacolul. Dar ajungem şi la preţul biletului. Aproape că am cedat nervos după primele 20 de secunde din My Funny Valentine, cea mai frumoasă bucată din jazz, torturată implacabil de Teodora Enache, alături de un Billy Cobham nefolosit, aşa că am părăsit cîmpul de luptă cu speranţa unui Johnny Răducanu acceptabil pentru a doua zi.
Şi a fost în regulă. Adică, suficient de decent cît să nu aduc aminte acum de petele negre ale artistului. No pun intended! Orişicît, Răducanu a sunat corect şi a dat vina pe pianul la care presta ori de cîte ori ceva nu suna bine.
Doamna/domnisoara director de festival ne serveşte într-un număr special de Zile şi Nopţi aceeaşi poveste penibil-melodramatică reîncălzită de pe liternet.ro despre cum s-a născut Transilvania Jazz Festival tocmai la Bucureşti!!!
Organizatorii au dat dovadă de inconştienţă şi în cazul preţului biletelor, cu menţiunea că cei 10 lei pe care i-au plătit studenţii pentru un bilet reprezentau un preţ decent. Noroc că încă mai arăt a student. Dar 70 de lei pentru Teodora Enache&Billy Cobham sau 50 de lei pentru Johnny Răducanu mi se par nişte preţuri de prost gust. Nu că nu aş vrea să susţin financiar artiştii, doar am multe păcate de spălat din punctul ăsta de vedere, dar, şi o să-mi scuzaţi comparaţia repetată cu Gărîna, acolo am plătit 80 de lei pentru 3 nopţi de jazz şi o seara cu Garbarek. Nu îmi pot da seama care a fost rolul sponsorilor în acest festival, vreo 50 la număr, dacă s-a ajuns taman la preţurile acestea. Ca să nu mai vorbim de jam-session-uri la care trebuia să plăteşti încă vreo 20 de lei rezervarea mesei şi erai oligat să consumi încă de atîta. Cei de la Music Pub, care au plătit 1.000 de euro pentru a organiza un jam-session au vîndut numai 12 astfel de bilete de 20 de lei. Şi nici nu au apărut pe afiş. Mulţumiţi? Pentru cel/cea care s-a gîndit că italienii şi arabii din Diesel au nevoie de seri de jazz, mult succes mai departe în implementarea managementului cultural de tip dîmboviţean în oraşul de pe Someş. Sincer să fiu, nu ştiu ce artist ar putea să cînte acolo, ca să consider acceptabilă ideea de a călca într-un loc atît de infect. So, sue me! Si afişele pentru jam-session-uri, pe care scria mare BILLY COBHAM deasupra unor mîini cîntînd la pian cine le-a conceput?

Să nu ai tu un loc de unde să cumperi o apă, o bere, o măslină, mai ales după ce ieşeai cu gîtul uscat din toropeala sălii mi se pare de asemenea, inadmisibil. În plus, nu îmi pot imagina cui naiba ar fi stricat o vînzare buna, la numărul de bilete vîndute. Mai ales că era un sponsor din domeniul berii: Pilsner Urquell. Oamenii ăştia au făcut o chestie pe care n-am mai văzut-o de pe la mijlocul anilor '90 şi nu o mai credeam posibilă în România. Deşi... În fine, neavînd un banner sau ceva de genul ăsta, au ales ca modalitate de promovare a numelui montarea a 2 frigidere cu numele berii pe scenă. Nici măcar nu erau legate la curent, bineînţeles - zgomotul, şi am îndoieli serioase că înăuntru s-ar fi aflat vreo sticlă de bere. Pentru artişti dacă nu pentru public.
În cele din urmă, sonorizarea. Degeaba ai un mixer cît un teren de fotbal dacă nu te pricepi să apeşi sau să învîrţi butoanele. Şi gata!
Concluzia mea este că nu a meritat drumul de Cluj. Transilvania Jazz Festival 2007 a fost, cel puţin în bucata mică pe care am urmărit-o, doar o şuşă, organizată fără nici o urmă de respect faţă de ascultătorul de jazz, cu singurul scop de a scoate un profit cît mai mare. Singura speranţă pentru anul ăsta mai e Timişoara Jazz Festival, organizat în jur de 1 decembrie de Fundaţia Jazz Banat.

You May Know Him

Nici nu ştiu cum să încep. Dacă privim sensul lărgit al sintagmei "indie", aşa cum văd eu lucrurile, tipa se potriveşte aici. Dar nu ştiu cît de indie mai eşti cînd deja se vînd ringtone-uri cu piesele tale. Oricum, dacă privim strict partea muzicală, Cat Power încă poate fi inclusă într-o categorie indie ideală.
Chan Marshall, că ea înseamnă pînă la urmă în esenţa sa formaţia Cat Power, are deja mai mult de 10 ani de carieră muzicală în spate. Se prea poate ca pasiunea pentru muzică dar şi pentru turneele lungi să o fi primit de la tatăul ei, pianist. Sau era doar ocazia de a se îmbăta şi droga în voie alături de prieteni.
În orice caz, frumuseţea compoziţiilor sale nu rezidă numai în stilul minimalist al orchestraţiei, chestie pe care au mai facut-o mulţi alţii înainte (Ani DiFranco, par egzample). Şi nici doar aspectul său exterior nu i-a făcut pe Eddie Vedder sau pe Dave Grohl să participe la înregistrarea unor piese.
Pentru mine este combinaţia în doze apropiate de perfecţiune de rock (post-rock), funk şi blues, toate sub vraja unei voci încîntătoare. Una peste alta, între problemele psihice care au culminat cu contemplarea sinuciderii în iarna lui 2006 şi job-ul ca reprezentantă a liniei de bijuterii Chanel în toamna aceluiaşi an, Cat Power îşi face loc în galeria marilor nume ale rock-ului. Şi mai are unde să crească.

Discografie:
Dear Sir (1995)
Myra Lee (1996)
What Would the Community Think (1996)
Moon Pix (1998)
The Covers Record (2000)
You Are Free (2003)
The Greatest (2006)

wiki
myspace

how indie are you?

Want to prove your indie credentials (or lack of them) to your snobby friends?
You're probably not indie if you do shitty tests like this. But onward!
take the test here

i am not indie at all!




Who are you trying to fool? Just because you own a couple of Weezer albums
doesn't mean that you're uberindie. Indie people don't hear about cutting edge
new bands from MTV. At least the ignorant don't know what they're missing...

We thought we were ghosts, but we are feathers

O formaţie căreia îi ia 4 ani să înregistreze primul album de studio trebuie să ascundă ceva. Mai ales dacă e formată numai din fete :-). Pînă la lansarea din 2006 a albumului Visible Forms Audrey a susţinut cîteva concerte prin Suedia şi a repetat şi compus mult, mai ales într-o casă pe cale de a fi demolată. Ceea ce poate oferi un indiciu pentru sonorităţile întunecate ale pieselor.
Toate cele patru componente ale trupei se ocupă alternativ şi de partea vocală a pieselor, ceea ce face ca albumul să sune eclectic, iar inserţile de pop pe un fond ambiental trist îl fac să merite mai mult decît o singură audiţie. Versurile ar putea suna incoerent pe alocuri, dar mai importantă este senzaţia cu care rămîi după ce le absorbi, şi asta este extrem de plăcută şi liniştitoare. Personal, aştept cu interes şi următorul produs al trupei.
Discografie:
Visible Forms (2006)
wiki

Rememberance Day

CANADA!!! Şi ar fi de ajuns. Sentimentul de libertate pe care îl au componenţii trupelor indie de aici ar trebui să fie cercetat de sociologi. Deşi întrebarea care rămîne fără răspuns este cum de a apărut Celine Dion într-un loc unde există atîta inspiraţie, talent şi bun gust?
A Northern Chorus fac o muzică atmosferică perfectă pentru o noapte petrecută sub un cer fără stele. Formată în 1999 din rămăşiţele unei alte formaţii canadiene, A Northern Chorus au lansat primul album sub această titulatură în 2001 fără nici un fel de aşteptări. Mai ales într.o scenă indie suprapopulată cum e cea canadiană.
Creativitatea de care dau dovadă pe cele 4 albume scoase pînă în prezent anunţă zile şi mai bune, mai ales pentru că pe ultimul album, The Millions to Many, renunţă la unele sonorităţi sofisticate neesenţiale, astfel piesele fiind mai consistente şi mai pline de viaţă. Mai accesibile, ar spune unii. Văzînd asta ca pe un pas înainte în maturizarea stilului trupei şi nu ca pe o vînzare a sufletului către industria muzicală, am ascultat de mai multe ori albumul şi am fost plăcut impresionat de sound-ul de muzică clasică şi de versurile introspective, dar şi cu implicare socială.
I'll replace a line, we'll launch it straight into the fire
With our free will manifesto on our sleeves
Would you turn a blind eye to the freedom that surrounds us?
Could you radiate the love that burns inside?
As this is how we survive in accordance to the beauty that we find
Don't let this fire burn out, and don't let me forget that I'm alive.
Catalogaţi imediat după apariţia primelor două albume un pic cam prea monotone şi repetitive, drept o trupă de "dream pop" (whatever that means), A Northern Chorus au reuşit să adauge cîteva ingrediente folk la o reţetă care li se potriveşte perfect. Aşa că, dacă sînteţi în căutare de sonorităţi calde, doar cu minimul necesar de aer nordic, care să le facă respirabile, merită ascultaţi.
Discografie:
Before We All Go To Pieces (2001)
Spirit Flags (2003)
Bitter Hands Resign (2005)
The Millions Too Many (2007)

myspace
wiki

I'll See Your Heart And I'll Raise You Mine

O trupă care vine din Irlanda şi are numele unui bombardier american, eventual din al doilea război mondial, nu vezi chiar în fiecare zi :-D. Sau deceniu... Oricum, spre deosebire de ceilalţi, băieţii de la Bell X1 mai au drum lung de bătut pînă la a umple stadioane şi a salva lumea de foamete, încălzire globală, război sau ce mai are chef Bono dimineaţa. În schimb, muzica pe care o fac Bell X1 este mult mai ascultabilă, deşi nici pe departe extraordinară. Uşor de confundat cu un Coldplay mai rece şi distant, de exemplu.
Şi atunci cum de s-au rătăcit prin playlist? Păi din două motive: Damien Rice şi gin. În 1991 Damien Rice şi trei prieteni (+1 după vreun an) pe care-i regăsim astăzi în Bell X1 au înfiinţat o trupă numită Juniper, ingredent de bază în producerea ginului. Formaţia a funcţionat perfect pînă prin 1998, cînd Rice şi-a luat jucăriile şi a plecat în Italia ca să înregistreze primul album solo, apărut după vreo 3 ani şi care a sunat al naibii de bine, aşa că ne vom mai întîlni cu el pe-aici.
Cei 4 rămaşi au trecut repede peste şocul iniţial, s-au regrupat, l-au trecut pe bateristul Noonan în faţă şi după nici un an au revenit pe piaţa muzicală cu primul album în noua formulă, Neither Am I. Şi piaţa muzicală i-a ignorat cu desăvîrşire, în afară de fanii cîştigaţi în perioada Juniper, care i-au urmat în turnee din reflex, probabil.
Despre cum şi-au căştigat popularitatea datorită unui sărut lesbian puteţi afla de pe pagina de wiki. Orişicît, trupa sună bine, în sensul de curăţel, cel puţin pe-al doilea album, Music in Mouth. Indie pop/rock sub deviza "Heteros go homo!"
Şi, pentru că tot ce se întîmplă se întîmplă bine :-D prima jumătate a anului i-a găsit pe băieţi în turneu prin Europa, alături de, bineînţeles, Damien Rice.
Can I go out, now?
Discografie:
Neither Am I, 2000
Music in Mouth, 2003
Flock, 2006

wiki
myspace

Transilvania Jazz Festival, Cluj-Napoca/Sibiu, 10-14 octombrie 2007

10 octombrie 2007, Casa de Cultură a Studenţilor
Ora 18:00 - Sanda Weigl & the Orchestra feat. Alex Harding, Lucian Ban, Gerald Cleaver, Sean Conly, Lilly Henley (SUA - România)
Preţ:: 10 RON studenţi, 30 RON, 50 RON

11 octombrie 2007, Casa de Cultură a Studenţilor
Ora 18:00 - Jean-François Maljean solo pian (Belgia)
Ora 19:45 - Teodora Enache (România) & Olivier Gatto Paraphernalia (Franţa) special guest Billy Cobham (SUA)
Preţ:: 10 RON studenţi, 50 RON, 70 RON

12 octombrie 2007, Casa de Cultură a Studenţilor
Ora 18:00 - Doru Apreotesei & Mihai Farcaş (Post Scriptum) feat. Imperium jazz band Sibiu (Suedia, Germania, România)
Ora 19:45 - Johnny Răducanu special (România)
Preţ:: 10 RON studenţi, 30 RON, 50 RON

13 octombrie 2007, Casa de Cultură a Studenţilor
Ora 18:00 - Hungarian Jazz & Blues Grup: Racka Jam (Ungaria)
Ora 19:45 - Harry Tavitian & Cserey Csaba Duo (România)
Preţ:: 5 RON studenţi, 10 RON, 30 RON

14 octombrie 2007, Casa de Cultură a Studenţilor
Ora 18:00 - Régis Huiban Grup (Franţa)
Ora 19:45 - Klezmer show - MAYNE TEG: André Ochodlo &The Jazzish Quintet (Polonia)
Preţ:: 10 RON studenţi, 30 RON, 50 RON


Jam Sessions la Cluj 10 octombrie 2007, Diesel Club
Ora 21:30 - Sanda Weigl & the Orchestra feat. Alex Harding, Lucian Ban, Gerald Cleaver, Sean Conly, Lilly Henley (SUA - România)

11 octombrie 2007, Diesel Club
Ora 21:30 - Roger Biwandu, Camélia Ben Naceur, Mathieu Saint - Laurent, Giovanni Amato & Olivier Gatto Paraphernalia (Franţa - Italia) special guest Teodora Enache (România)

12 octombrie 2007, Janis Pub
21h00 - Harry Tavitian & Cserey Csaba Duo (România)

12 octombrie 2007, Fashion Club
Ora 21:30 - Billy Cobham (SUA) & Olivier Gatto Paraphernalia (Franţa)

13 octombrie 2007, Fashion Club
Ora 21:30 - Hungarian Jazz & Blues Grup: Racka Jam (Ungaria)

14 octombrie 2007, Diesel Club
Ora 21:30 - Klezmer show - MAYNE TEG: André Ochodlo &The Jazzish Quintet (Polonia)


Masterclass 10 octombrie 2007, Academia de Muzică "Gh. Dima"
Orele 11:00 - 13:00 - Olivier Gatto & Roger Biwandu & Mathieu Saint - Laurent (Franţa)

11 octombrie 2007, Academia de Muzică "Gh. Dima"
Orele 11:00 - 13:00 - Camélia Ben Naceur & Giovanni Amato (Franţa - Italia)

12 octombrie 2007, Academia de Muzică "Gh. Dima"
Ora 11:00 - 13:00 - Jean-François Maljean (Belgia)

13 octombrie 2007, Academia de Muzică "Gh. Dima"
Orele 11:00 - 13:00 - Billy Cobham (SUA)

14 octombrie 2007, Academia de Muzică "Gh. Dima"
Orele 11:00 - 13:00 - Régis Huiban (Franţa)

Spinning Makes Me Dizzy

Din San Diego, California vine un nume despre care de-abia aştept să vorbesc de cîteva zile. Ultima dată cînd am fost captat total de sonorităţile unei trupe a fost în urmă cu un an, într-o toamnă mult mai mohorîtă, cînd am pus mîna pe The Last Romance, ultimul şi cel din urmă album al scoţienilor de la Arab Strap, cărora le vine rîndul în curînd. The Album Leaf este proiectul solo început în 1998 de către Jimmy LaValle, cel care în mod normal prestează ca şi chitarist în trupa californiană de post-rock Tristeza. Dar, pentru că se pricepe la toate instrumentele, în The Album Leaf, Jimmy face totul, fiind ajutat de vreo 4 muzicieni doar în apariţiile live extrem de spectaculoase.
The Album Leaf aduce o muzică introspectivă foarte potrivită pentru o toamnă nevrotică. Calmă şi liniştită, muzica este total diferită de ceea ce face LaValle în Tristeza, sau de proiectele hardcore mai vechi. Straturi peste straturi de sintetizatoare, tobe sau chitări, instrumentele înregistrate în studio se aşează ordonat cu scopul de a te conduce spre melancolie relaxantă în care îţi poţi schimba perspectiva asupra lucrurilor din jur. Iar influenţele de jazz regăsite în cîteva piese nu fac altceva decît să te îndemne să te aşezi şi mai confortabil pe propriile tristeţi.
Insert-urile de conversaţii sau clipocit de ape crează o atmosferă exrem de relaxantă, iar o audiţie neatentă poate conduce la un somn cu vise surprinzătoare. O lume instrumentală cu sunetul clapelor plutind interminabil în jurul unor teme nu extrem de originale. Dar, luate în ansamblu, piesele The Album Leaf acoperă această carenţă cu starea pe care o provoacă. Iar atunci cînd LaValle se hotărăşte să îşi folosească şi versurile în cîntece, te regăseşte pur şi simplu dezarmat în faţa unei lumi necunoscute care te împinge cu toată viteza înainte spre următoarea zi.

În mod sigur merită încercat măcar un album, dar repede, pînă la prima zăpadă, pentru că atunci va fi nevoie de alte sprijinuri pentru a aduce starea de relaxare, fie ea chiar şi numai temporară.
Discografie:
An Orchestrated Rise to Fall, Music Fellowship / Linkwork records, 1999
One Day I'll Be on Time, Tigerstyle Records, 2001
In a Safe Place, Sub Pop records, 2004
Into the Blue Again, Sub Pop / City Slang, 2006

myspace
wiki

Soundtrack for a Conclusion

Mi-a luat destul de multă vreme pînă cînd am început să cred că formaţia asta vine chiar din Germania. Cu totul altele sînt sunetele pe care le aştept din acea ţară iar pe A Hundred Times Beloved i-am localizat undeva un pic mai la nord la primele audiţii. Un album care se numeşte Antarctic Sunrise şi care sună exact aşa. Misterioasă, muzica pe care o fac A Hundred Times Beloved nu face nici un fel de compromis în a-ţi oferi indicii despre ceea ce urmează pe parcursul unui cîntec.
Trio-ul din Regensburg şi-a aşezat printre favoriţi pe My Boody Valentine, New Order sau Kraftwek şi sună exact ca şi cum ar fi luat din ele doar elementele nefolositoare. Fără a fi rău, cred că încearcă să facă o muzică un pic prea pretenţioasă pentru posibilităţile lor tehnice actuale. Totul este exagerat aici, începînd cu răceala şi terminînd cu sonorităţi care par a nu avea alt rol decît să te bage complet în ceaţă. Polară. În plus, credeam că membrii trupei ard de nerăbdare să ajungă la un cît de mic succes comercial, încă înainte să ascult pe pagina lor de myspace ultimul produs, remix-ul la Ella, un cîntec de discotecă optzecistă, nici într-un caz ceva de interes pentru shoegazeri.
Acum, despre motivele pentru care încă mai îşi găsesc un loc la mine în playlist. În afară de snobism :-D. Sînt pe Antarctic Sunrise bucăţi de piese care ar promite ceva mult mai bun, rămăşiţe de pe primul album, Zero din 2004, mult mai experimental şi curajos în explorarea sunetelor.
Cred că singura problemă pe care o am cu A Hundred Times Beloved este că acolo unde eu mi-aş dori mai multe sunete glaciale şi chitări distorsionate ei preferă să adauge doar ritmuri noi. Nu ştiu nimic din păcate despre cum se descurcă live, dar am înţeles că sînt în căutare de muzicieni care să-i ajute pe scenă, în încercarea de a crea o atmosferă cît mai complexă. Eu rămîn la Antarctic Sunrise, un album acceptabil după standardele mele. Nu chiar aşa de înalte, dealtfel.
Discografie:
Zero (2004)
Antarctic Sunrise (2006)

myspace

Babylon Was Built On Fire

Ce faci cu piesele care nu se potrivesc cu ceea ce cîntă formaţia ta? Le arunci la gunoi, încerci să le mulezi pe gustul celorlalţi membri. Sau dacă descoperi că ai nevoie şi de versuri peste armoniile instrumentale? Îţi iei încă doi colegi şi mai faci o trupă. Ceea ce se întîmpla în anii '70 cu trupele punk de pe teritoriile majetăţii sale, se întîmpla astăzi în Canada, locul cel mai productiv din punct de vedere al scenei indie. Godspeed You! Black Emperor nu numai că şi-au cîştigat unul dintre locurile de frunte pe scena muzicală canadiană şi au influenţat şi inspirat oameni din toată lumea, dar au asigurat şi resursa umană pentru alte formaţii care gravitează în jurul lor. A Silver Mt. Zion a fost format în 2000 după şase ani de muzică instrumentală cu Godspeed You! Black Emperor de către fondatorul Efrim Menuck şi alţi doi colegi şi a ajuns acum la 7 membri, fiecare fiind implicat şi în alte proiecte după un pattern al formaţiilor canadiene.
Deşi iniţial proiectul avea rolul de a-l ajuta pe Efrim să îşi îmbunătăţească performanţele muzicale, omul şi-a dat seama că nu are nevoie de reguli atunci cînd face muzică dar şi că ar prinde bine un pic de lirism. Aşa că a continuat să cînte doar ceea ce-i suna bine, dar şi să scrie versuri de o sensibilitate dezarmantă, cu referinţe iudaice. Dar în nici un caz nu este doar o variantă cu voce a Godspeed You! Black Emperor, deşi pe alocuri se regăseşte nuanţa de plenitudine progresivă a acestora. Sound-ul atmosferic dat de violoncel este de multe ori spart de intervenţii de percuţie şi de o voce tulburătoare. Mai mult post-punk decît post-rock.
Mystery and wonder did light up the valley
To be beat back by dark clouds and a harsh reeking wind
And that battle staggered through 3 awful months there
To stop for a minute Just to start up again
Your hands like birds in the trees
If the trees themselves were all on fire
Your hips on mine make a choir
Singing "baruch atta adonaï"
And the river never made it to the lake
So the lake surrendered to the mountain
And the mountain's heart did fucking break
At the sight of your nervous hands...
În timp ce a continuat activitatea alături de Godspeed You! Black Emperor, Efrim şi-a păstrat pentru A Silver Mt. Zion toate ideile care nu se încadrează în nota formaţiei "mamă", extinzînd aria de instrumente folosite şi descoperind versurile cu conţinut politic.

Discografie:
He Has Left Us Alone but Shafts of Light Sometimes Grace the Corner of Our Rooms... (2000)
Born into Trouble as the Sparks Fly Upward (2001)
This Is Our Punk-Rock, Thee Rusted Satellites Gather + Sing (2003)
Pretty Little Lightning Paw (2004)
Horses in the Sky (2005)
wiki
myspace

The Major Cities of the World Are Being Destroyed One by One by the Monsters

Mi-ar fi plăcut ca 65daysofstatic să facă soundrack-ul unui film recent văzut (Primer). S-ar fi potrivit, aşa cum se potriveşte muzica Aphex Twin cu imaginile din π... partea ritmică oricum se apropie serios de creaţiile irlandezului şi reprezintză coloana vertebrală a fiecărei piese 65daysofstatic
Trupa vine din Sheffield, UK (home of the mighty arctic monkeys) şi a prestat pe primele 3 albume un post-rock instrumental de calitate superioară. Muzicieni extraordinari, 65daysofstatic îşi construiesc bucăţile cu grijă ajungînd la sonorităţi extrem de apropiate de perfecţiune pînă la un punct culminant de unde te lasă din mînă, să cazi în prăpastia unde sălăşluiesc demonii personali. Cele 3 albume lansate din 2001 pînă acum (oamenii sînt mai interesaţi să cînte live şi o fac extrem de bine) sînt capodopere ce trebuie privite ca întreguri şi nu drept colecţii de piese, fiecare melodie este legată de următoarea într-un şirag de stări sufleteşti adînci. Muzica perfectă pentru o şedinţă de psihanaliză a secolului XXI.
Pentru cei care se aşteaptă a muzica să aibă un mesaj direct şi extrem de vizibil, 65daysofstatic apar ca o dezamăgire. Cel puţin la prima audiţie a unui album. Dar pentru cei care se mai dedau din cînd în cînd şi la audiţii de muzică clasică, formaţia va crea o vrajă din care este, dacă nu greu, măcar neplăcut de ieşit.
Viziunea postapocaliptică de pe ultimul album, şi mai ales de pe EP-ul lansat în 2007 (Don't Go Down To Sorrow)este de fapt o recompensă, pentru că noi deja am păcălit sfîrşitul tuturor timpurilor şi plutim undeva în vidul propriilor vise cu "Aren't We All Running" la maxim.

... şi mi-au făcut poftă să fug la Praga anul viitor pe 21 februarie să-i văd pe The Cure, pentru care deschid în State turneul 2008 ;-)
Discografie:
The Fall of Math (2004) One Time for All Time (2005)
The Destruction of Small Ideas (2007)

wiki
myspace
si un interviu excelent aici

Glory Weed

Punk (-ish) ain't dead!
În mod surprinzător, nu e o trupă de surferi, deşi numele şi locaţia (Los Angeles, California) i-ar îndreptăţi la asta. 50 Foot Wave face referire la cel mai jos sunet perceptibil de urechea umană şi este o formaţie condusă de Kristin Hersh (cunoscută pentru munca alături de Throwing Muses, dar şi pentru proiectele solo).
Nu este deloc o muzică emoţională, iar versurile trupei nu fac altceva decît să mărească confuzia.
A thousand screamers find their voice and start to scream
We already blew the glory weed Your well-done fury don't deserve to pull me down That facile magic show can't burn away my ground We already turned the game around And I'm in a fog like a stupid dog.
Şefa trupei consideră muzica 50 Foot Wave ca avînd "a lot of math in it". Puternice, directe, piesele formaţiei californiene te lovesc direct în moalele capului ca metafore despre disfuncţionalitate şi furie.

Unul dintre albumele formaţiei a fost pus de Kristin la dispoziţia celor interesaţi aici în semn de protest la adresa felului în care casele de discuri pun banii şi profitul deasupra creaţiei artistice.
Discografie:
Live in Burbank (2004, ThrowingMusic)
50 Foot Wave (2004, ThrowingMusic/4AD)
Live In Seattle (2004, ThrowingMusic)
Golden Ocean (2005, ThrowingMusic/4AD)
Free Music! (2005, ThrowingMusic)
Hot Pink, Distorted/Hot, Pink Distorted 7" (2006, kenedik records)

wiki
myspace

Buckle Up Scully, I Believe Chuck Here Is About To Take Us On A Ride To The Abnormal

Cu un nume la fel de ciudat ca şi cei din primul post de pe blog-ul ăsta despre care încă nu ştiu în ce direcţie va merge, 2 by bukowski sînt britanici dar se credea că vin din Grecia din cauza label-ului sub care îşi scot produsele (Poeta Negra din Salonic), dar sună ca şi cum Neil Young s-ar fi apucat de muzică electronică, cel puţin de la albumul lansat în 2005, Yzordderrex. Şi atunci au fost băgaţi în categoria "post-rock", categorie extrem de relativă şi pe care o depăşesc de multe ori. Mai bine le spuneau "tech-trash".
Primele două albume, apărute în 2001 şi 2003, au fost concepute în formula de trio şi erau pur electro, cu unele reflecţii heavy-metal pe cel de-al doilea. Apariţia celui de-al patrulea component s-a lăsat cu riff-uri mult mai puternice de chitară desenate pe fondul ambiental. Iar singurul cîntec al trupei pe care apare şi o voce este Chopperfuck, prima piesă de pe cel de-al doilea album (Drink From My Bastard Grail), şi aparţine franţuzoaicei Karine Charff din trupa Amp, cărora o să le vină rîndul şi pe pagina asta. În ansamblu, formaţia pare a considera că o voce ar strica armoniile melancolice şi aerul de vis al compziţiilor, cel puţin în prima perioadă de exeistenţă.
Găsesc EP-urile formaţiei mult mai pe gustul meu, de exemplu Doom/Metal din 2001 cuprinde două piese care se apropie periculos de mult de ceea ce face Silent Strike zilele astea pe tărîmurile mioritice. No pun intended!
2 by buckowsy poate fi muzica ideală pentru o dimineaţă de duminică într-un noiembrie ploios şi rece. Eventual într-un tren personal autohton, călătorind prin locuri pe unde nu ai mai fost niciodată.
Este uşor de observat că muzica lor devine tot mai agresivă pe măsura ce trec anii şi acumulează experienţă dar, în acelaşi timp, îşi păstrează atmosfera ceţoasă şi melancolică ce poate fi considerată semnătura trupei.
O formaţie cu piese lungi (cele mai multe par a fi construite încet pe parcurs, cu sunete care la început se alungă reciproc, dar ajung să se unească în finaluri înălţătoare) şi titluri la fel de lungi (vezi titlul post-ului), dar şi cu un site care n-a mai fost updatat de vreo 2 ani şi de pe care nu poţi afla nimic altceva decît că şi-au lansat ultimul album. Şi nimeni nu mai ştie nimic de ei. Cred că apariţia unui nou produs 2 by bukowski e necesară, chiar şi numai pentru acei puţini care i-au descoperit pînă acum şi care se simt lăsaţi cumva, undeva in the middle of fucking nowhere. Dar oamenii au probleme cu spaţiul şi timpul: "...if we saw each other all the time, we might have written 30 albums a year”.
Referinţe: Goodspeed You! Black Emperor, Cocteau Twins, Angelo Badalamente, Mogwai
Discografie:
Yzordderrex (2005), Very Friendly
Drink From My Bastard Grail (2003), Poeta Negra
What a Long, Strange Journey This Has Been (2001), Poeta Negra
EP:
Tech Thrash (2002), Poeta Negra
Doom/Metal (2001), Teleran
The Playschool Trilogy (2001), Jonathon Whiskey
He Knows That in the Shadows Someone Is Making the Elements Bleed (2000)
Despre Charles Bukowski, altădată, pe alt blog :-D

wiki