Burial - Near Dark

Yeah! I feel them hardcore ghosts haunting, but... Burial vine din UK cu al doilea album dupa un debut self-titled in 2006, care i-a lasat cu gura cascata pe amatorii de muzici "ciudate" de pe toate meridianele Internetului. Burial face un amalgam stralucitor de soul si R'n'B, la care se adauga o voce feminina perfect incadrata, totul intr-o atmosfera melancolica. Dar faptul ca tipul din spatele proiectului si-a creat o perdea de ceata londoneza de cea mai buna calitate in jurul sau si nu apare live, este mai greu de acceptat. Daca-i credem pe cei de la pitchforkmedia, motivul nu ar fi crearea unei senzatii ci doar a lasa muzica sa vorbeasca pentru ei, neinfluentata de nici un fel de alt background.
Dub, minimalism, jazzy. Scurt si la obiect, repetitiv, dar niciodata monoton. Pe alocuri, Untrue, lansat la finalul lui 2007, poate fi considerat overrated, dar o parte din vina o au si criticii muzicali supusi Majestatii Sale, cei care au ridicat in slavi primul album, si au setat standarde inalte pentru continuare. Nu te poti astepta ca o bucata de muzica sa iti rezolve problemele, tot ce poate face un album Burial, de exemplu, este sa le inveleasca intr-o ceata luminoasa. Muzica pentru luni dimineata sau pentru orice zi de mers la munca.
Muzica sa nu este greu de inteles, motivele pentru care face muzica, in schimb, da, asa ca trebuie citit macar un interviu cu personajul care se ascunde sub numele Burial, pe blog-ul casei de discuri care il pune la munca, Hyperdub Records.
Si pentru ca tabloul britanic sa fie complet, oamenii i-au facut spre sfirsitul lui 2007 si un remix excelent lui Thom Yorke la And It Rained All Night.

myspace

65daysofwaiting

Eh, si ce daca nu am mai dat pe aici de o gramada de vreme? O sa o iau de la capat, clar. Dar altceva era important: 21.2.08, Praga, The Cure cu 65daysofstatic in deschidere. I rest my case:D

indiescutable 0.3 (the way things are)

Ultima săptămînă am hălăduit prin Bucureşti aşa că am ramas putin în urmă cu scrisul, dar si cu altele. Voi recupera în weekend. Oricum, pauza a fost bună şi necesară pentru a îmi face o idee cît de mică despre ceea ce vreau de la blog-ul ăsta. M-am gîndit că voi continua trecerea în revistă a numelor care merită atenţie de pe scena indie mondială ca să existe o bază de discuţie clară (oricît de mult m-aş feri, la un moment dat va trebui să mă ocup şi de sectorul mioritic al acestei scene), plus evenimentele mult prea importante ca să fie trecute cu vederea. Apoi vom face trecerea la 1.0, în momentul în care domeniul indiescutable.ro va intra în proprietatea subsemnatului şi vom concepe un alt plan, despre un blog care să includă mai mult noutăţi şi cronici de album.
Drept care s-a încheiat prezentul proces verbal....

Albatross

Un cîntec mult prea elegant pentru a conţine vreo referinţă la Monty Python şi un nume de formaţie care te poate duce cu gîndul la hardcore - Early Day Miners. Trupa îşi are rădăcinile în Indiana (Indieana?) şi practică o muzică parcă făcută pentru a accentua starea de spirit în care te afli în momentul audiţiei. Nu te trimite nicăieri, doar te întoarce în mod repetat asupra ta, iar dacă asta are rolul de a vindeca răni sufleteşti, cu atît mai bine. Iar muzicuţa din piesa care dă titlul şi acestui post este perfectă pentru acompaniamentul unui road-movie.
Early Day Miners reprezintă în esenţă munca lui Daniel Burton, creierul din spatele mai multor formaţii şi proiecte din mid-west, la care se adaugă prin rotaţie o gaşcă de prieteni, atît pentru înregistrări, cît şi pentru prestaţiile live, ceea ce aduce multe elemente noi de la un album la altul.
Întreaga muzică, profund inspirată din imagistică, a formaţiei are o căldură sufletească, ce te duce cu gîndul la spaţii deschise, eventual americane, dar şi un sentiment de renunţare melancolică, vizibil mai ales în interpretarea vocală. Deşi este o muzică într-un fel fericită, nu e nici pe departe o muzică pentru oameni fericiţi, mai mult, nici măcar pentru cei care se aşteaptă la elemente de folk/country specific mid-western. Orişicît, muzicuţa poate avea şi alte roluri într-o melodie şi mulţi ignoră asta de pe la Bob Dylan încoace.

Şi, dacă mai era nevoie, label-ul sub care îşi scot albumele Early Day Miners se numeşte Secretly Canadian :-D
Discografie:
Placer Found (2000)
Stateless EP (2002)
Let Us Garlands Bring (2002)
Jefferson At Rest (2003)
All Harm Ends Here (2005)
Offshore (2006)

wiki
myspace

The Ducks Are Just Sleeping

O însemnare scurtă, nu pentru că tipul nu ar merita mai mult sau că aş fi eu grăbit, ci pentru că Aaron Martin a scos un singur album pînă acum (următorul, intitulat River Water, e programat să apară la începutul lui 2008) şi asta nu e niciodată deajuns pentru o impresie corectă şi de durată. Tot ce poate fi spus este că violoncelul lui Aaron Martin sună superb pe Almond, iar sample-urile se potrivesc de minune în creearea unei atmosfere minimaliste şi repetitive, dar care îţi rămîne în urechi multă vreme după ce ai terminat de ascultat întregul album.
Ceea ce este de admirat la Aaron, e dorinţa de a face muzică, indiferent peste cîte piedici ar trebui să treacă (locuieşte şi înregistrează la ultimul etaj al unui azil pentru veteranii din Vietnam, de exemplu), şi o face foarte bine şi cu poftă. Pentru cineva care a dorit să înveţe să cînte la violoncel după ce a ascultat S&M de la Metallica, Aaron este incredibil de apropiat de sunetele calde. Şi o face extrem de bine, cîntînd la toate instrumentele auzite pe album.
Cuvîntul cheie care poate defini albumul este intimitate, aşa că dacă asta e ceea ce căutaţi, încercaţi-l.

myspace

Through Wounds We Soon Will Stitch

Ca să fac mai uşoară trecerea de la experienţa neplăcută cu Transilvania Jazz Festival la prima zi oficială de muncă a unei noi săptămîni, am ales o trupă americană care se situează undeva, în punctul cel mai înalt al unei căltorii imaginare de la Godspeed You! Black Emperor la Joy Division, făcîndu-i o vizită şi lui Peter Gabriel. A Whisper in the Noise vin din Minesota şi reprezintă cel mai recent proiect rock/ambiental al compozitorului şi multi-instrumentistului West Thordson.
Aşa cum sugerează extrem de bine şi numele, A Whisper in the Noise fac o muzică melancolică şi tristă, atmosfera întunecată fiind foarte bine punctată de partea instrumentală unică şi eficientă mai ales în prestaţiile live. "Art-rock"? Din punctul meu de vedere, oamenii pot să îşi numească muzică pe care o fac cum le vine mai bine la îndemînă, atîta vreme cît produsul este ascultabil. Nu neapăratvandabil!
Cei şase membrii ai formaţiei interpretează perfect o muzică minimalistă dar extrem de intensă, iar inserţiile vocale cu teme ce variază de la introvertire pînă la sensul vieţii şi aportul insrumentelor clasice nu fac decît să creeze o atmosferă propice meditaţiei de orice fel.
Am fost foarte impresionat de As the Bluebird Sings, al doilea album al formaţiei, locul unde chitara abia ciupită şi vocea aproape şoptită a lui Wet se îmbină perfect într-o călătorie prin decorurile eu-lui interior.
S-ar putea să-i fi auzit pe coloana sonoră a filmului Lady in the Water al lui M. Night Shyamalan (da, şi eu m-am minunat căt de prost poate să fie filmul, venit totuşi de la tipul care a făcut şi The Village, Signs sau The Sixth Sense), unde propuneau lumii propria variantă la The Times They Are A-Changing. Pe de altă parte, A Tale of 2 Doves pare a fi fost compusă de Danny Elfman şi s-ar fi potrivit pe coloana sonoră de la Corpse Bride. Enjoy!


Rolling, across the sands
hiding the blood, in history
by those who won
as the blue bird sings
pure deeds are spent
and the chalk man frins
as we forget
I had a dream
that we could see
something farther than we now see
as a child would dream
before consuming everything
on the course to hell

La ora actuală, A Whisper in the Noise se pregătesc pentru lansarea oficială a celui mai nou album, produs de vechiul prieten Steve Albini, Dry Land. Despre acesta se spune că este cel mai complex rezultat al muncii formaţiei de pînă acum, ducînd-o în punctul în care ar pute deveni main-stream. Mai vedem...
Discografie:
Through the Ides of March (2003)
2D (2004)
As the Bluebird Sings (2006)
Dry Land (2007)

myspace
wiki

Transilvania Jazz Festival sau despre jazz ca fashion (sub management cultural european)

Iniţial post-ul ăsta a fost doar "in my mind", ca să citez din clasici. Apoi, văzînd că nu sînt singurul cu ideile respective, am decis să-l pun în cuvinte. Aşa că, here goes nothing...
În primul rînd, vocea Teodorei Enache a sunat mult mai bine la Gărîna, anul asta. Probabil pentru că acolo era răcoare iar joi seara, în Casa Studenţilor te topeai de cald. Nu ştiu cine a avut geniala idee de a porni caloriferele din sală, doar valul de frig nu ajunsese încă nici măcar la nemţi. Şi nu numai asta, dar întreaga atmosferă era cumva apăsătoare, probabil impusă de cei care plătiseră 70 de lei ca să vadă spectacolul. Dar ajungem şi la preţul biletului. Aproape că am cedat nervos după primele 20 de secunde din My Funny Valentine, cea mai frumoasă bucată din jazz, torturată implacabil de Teodora Enache, alături de un Billy Cobham nefolosit, aşa că am părăsit cîmpul de luptă cu speranţa unui Johnny Răducanu acceptabil pentru a doua zi.
Şi a fost în regulă. Adică, suficient de decent cît să nu aduc aminte acum de petele negre ale artistului. No pun intended! Orişicît, Răducanu a sunat corect şi a dat vina pe pianul la care presta ori de cîte ori ceva nu suna bine.
Doamna/domnisoara director de festival ne serveşte într-un număr special de Zile şi Nopţi aceeaşi poveste penibil-melodramatică reîncălzită de pe liternet.ro despre cum s-a născut Transilvania Jazz Festival tocmai la Bucureşti!!!
Organizatorii au dat dovadă de inconştienţă şi în cazul preţului biletelor, cu menţiunea că cei 10 lei pe care i-au plătit studenţii pentru un bilet reprezentau un preţ decent. Noroc că încă mai arăt a student. Dar 70 de lei pentru Teodora Enache&Billy Cobham sau 50 de lei pentru Johnny Răducanu mi se par nişte preţuri de prost gust. Nu că nu aş vrea să susţin financiar artiştii, doar am multe păcate de spălat din punctul ăsta de vedere, dar, şi o să-mi scuzaţi comparaţia repetată cu Gărîna, acolo am plătit 80 de lei pentru 3 nopţi de jazz şi o seara cu Garbarek. Nu îmi pot da seama care a fost rolul sponsorilor în acest festival, vreo 50 la număr, dacă s-a ajuns taman la preţurile acestea. Ca să nu mai vorbim de jam-session-uri la care trebuia să plăteşti încă vreo 20 de lei rezervarea mesei şi erai oligat să consumi încă de atîta. Cei de la Music Pub, care au plătit 1.000 de euro pentru a organiza un jam-session au vîndut numai 12 astfel de bilete de 20 de lei. Şi nici nu au apărut pe afiş. Mulţumiţi? Pentru cel/cea care s-a gîndit că italienii şi arabii din Diesel au nevoie de seri de jazz, mult succes mai departe în implementarea managementului cultural de tip dîmboviţean în oraşul de pe Someş. Sincer să fiu, nu ştiu ce artist ar putea să cînte acolo, ca să consider acceptabilă ideea de a călca într-un loc atît de infect. So, sue me! Si afişele pentru jam-session-uri, pe care scria mare BILLY COBHAM deasupra unor mîini cîntînd la pian cine le-a conceput?

Să nu ai tu un loc de unde să cumperi o apă, o bere, o măslină, mai ales după ce ieşeai cu gîtul uscat din toropeala sălii mi se pare de asemenea, inadmisibil. În plus, nu îmi pot imagina cui naiba ar fi stricat o vînzare buna, la numărul de bilete vîndute. Mai ales că era un sponsor din domeniul berii: Pilsner Urquell. Oamenii ăştia au făcut o chestie pe care n-am mai văzut-o de pe la mijlocul anilor '90 şi nu o mai credeam posibilă în România. Deşi... În fine, neavînd un banner sau ceva de genul ăsta, au ales ca modalitate de promovare a numelui montarea a 2 frigidere cu numele berii pe scenă. Nici măcar nu erau legate la curent, bineînţeles - zgomotul, şi am îndoieli serioase că înăuntru s-ar fi aflat vreo sticlă de bere. Pentru artişti dacă nu pentru public.
În cele din urmă, sonorizarea. Degeaba ai un mixer cît un teren de fotbal dacă nu te pricepi să apeşi sau să învîrţi butoanele. Şi gata!
Concluzia mea este că nu a meritat drumul de Cluj. Transilvania Jazz Festival 2007 a fost, cel puţin în bucata mică pe care am urmărit-o, doar o şuşă, organizată fără nici o urmă de respect faţă de ascultătorul de jazz, cu singurul scop de a scoate un profit cît mai mare. Singura speranţă pentru anul ăsta mai e Timişoara Jazz Festival, organizat în jur de 1 decembrie de Fundaţia Jazz Banat.